
Articol semnat de Dr. Ion I. Jinga, ambasador, Reprezentant Permanent al României pe lângă Consiliul Europei.
Motto: “Precedentele în istorie sunt precum lumina farurilor, care avertizează asupra cursului ce trebuie evitat, fără a indica drumul de urmat.” – Alexander Hamilton, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA (The Federalist Papers, eseul nr. 37)
Pe 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la București l-a ales, în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești. La 5 ianuarie, la Iași, el era deja desemnat domnitor al Moldovei. Așa cum declara Cuza în proclamația adresată națiunii: “Unirea este îndeplinită. Națiunea română este întemeiată. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.
Câțiva ani mai devreme, în iulie 1853, armata rusă invadase Principatele Române – Moldova și Țara Românească, care se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman (Transilvania făcea parte din Imperiul Austriac). În octombrie 1853, Turcia a declarat război Rusiei, marcând începutul Războiului Crimeei. În martie 1854, Franța și Marea Britanie au declarat și ele război Rusiei, în urma refuzului acesteia de a se retrage din Principatele Române. Conflictul s-a încheiat în februarie 1856 prin înfrângerea Rusiei, moment exploatat de români pentru a iniția o campanie intensă în fața Marilor Puteri europene în favoarea unirii celor două principate. Mișcarea unionistă a beneficiat de sprijinul Franței, unde numeroși patrioți români găsiseră refugiu după eșecul Revoluției de la 1848.
În martie 1856, Congresul de la Paris a decis că cele două principate pot purta denumirea de ”Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, urmând să aibă domnitori, guverne și adunări legislative separate. Totuși, acest compromis nu a satisfăcut aspirațiile unioniștilor români, care au găsit soluția ingenioasă de a-l alege pe Alexandru Ioan Cuza, candidatul Partidei Naționale, ca domnitor al ambelor teritorii, creând astfel, de facto, Principatele Române Unite.
Unul dintre cei mai importanți susținători ai cauzei românești a fost Împăratul Napoleon al III-lea, care spunea în 1860: “Dacă aș fi fost întrebat ce interes a avut Franța în acele ținuturi îndepărtate scăldate de Dunăre, aș fi răspuns că interesul Franței este oriunde există o cauză dreaptă și civilizatoare, ce merită susținută” (Am însoțit membri ai familiei Bonaparte la ceremonii de comemorare desfășurate la Abația Saint Michael din Farnborough, Marea Britanie, unde se odihnește împăratul Napoleon al III-lea. În colecția privată a acestora, am avut privilegiul de a admira documente și obiecte personale ce au aparținut iluștrilor lor înaintași, între care Legiunea de Onoare purtată pe piept de Împăratul Napoleon I.).
Profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, explică contextul unirii: “Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești. Liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes. Dacă România întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.” (Jurnalul.ro, 24 ianuarie 2024)
Unirea din 1859 a marcat începutul unui proces remarcabil de modernizare și reforme realizate de Alexandru Ioan Cuza, de la restructurarea sistemului de justiție și a celui fiscal, până la reforma agrară. A fost adoptat Codul Civil după modelul francez, iar o nouă organizare administrativă a fost implementată. Legea electorală din 1864 a extins numărul persoanelor cu drept de vot, pentru a asigura o participare mai largă a țăranilor și clasei mijlocii. În 1860, a fost înființată Universitatea din Iași, iar în 1864, Universitatea din București. O nouă lege a instrucției publice stipula că educația primară este obligatorie și gratuită, cu un curriculum unitar pentru toate școlile.
Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice în 1866, dar parcursul României către dezvoltare a continuat sub domnia Regelui Carol I. În 1866, a fost adoptată una dintre cele mai moderne constituții din Europa, bazată pe modelul Constituției Belgiei. La 9 mai 1877, Parlamentul de la București a declarat independența Țării. După câteva victorii împotriva trupelor turcești la sud de Dunăre, independența a fost recunoscută de Marile Puteri prin Tratatul de la Berlin din 1878. La finalul Primului Război Mondial, România a devenit un actor-cheie în Europa Centrală și de Est.
În 1940, când amenințările celui de-al Doilea Război Mondial se adunaseră peste Europa, marele istoric Nicolae Iorga scria că românii sunt: “Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac și vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispășitor belșug și de trecere a oștilor. Oricare alții s-ar fi risipit în lume. Noi am rămas. Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și, iată, suntem tot acasă.”
Azi, continentul european se confruntă din nou cu furtuni, iar Alain Berset, Secretarul General al Consiliului Europei, a subliniat recent: “În aceste vremuri de provocări fără precedent, este mai important ca niciodată pentru viitorul Europei să rămânem uniți în jurul valorilor și standardelor noastre comune ale democrației, drepturilor omului și statului de drept.”
Acum, România este membră a Uniunii Europene și a NATO, și beneficiază de un parteneriat strategic exemplu cu Statele Unite ale Americii. Este un furnizor de stabilitate regională și globală, contribuind la soluții de pace durabilă în zonele de conflict. Activitatea României la Consiliul Europei și respectarea standardelor europene de către aceasta au fost recunoscute în 2022 de către Adunarea Parlamentară a organizației, care a apreciat: “…voința politică și angajamentul arătate de autoritățile române pentru respectarea deplină a obligației asumate de a se conforma standardelor democratice. Adunarea felicită România pentru angajamentul său de a proteja drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. România poate fi considerată un exemplu de bune practici europene în acest domeniu” (Rezoluția APCE 2466 din 13.10.2022).
La ONU, România a fost activă – începând cu anul 1991 – cu peste 12.500 de militari, polițiști, jandarmi și ofițeri de protecție în 25 de misiuni de menținere a păcii. Ofițerii din țările francofone din Europa, Africa și Asia sunt instruiți pentru astfel de misiuni la Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române, iar Serviciul Român de Protecție și Pază (SPP) este singura structură de acest gen din lume care furnizează unități de protecție apropiată pentru asigurarea securității înalților oficiali ONU în zone cu risc. Bazându-se pe acorduri cu Departamentul ONU pentru Siguranță și Securitate, Uniunea Europeană și Parlamentul European, SPP oferă, de asemenea, cursuri de formare pentru ofițeri de protecție din alte state membre ale ONU și UE.
Din punct de vedere istoric, geografic, cultural, tradițional, valoric și aspirațional, suntem și putem fi mereu europeni. De asemenea, suntem ancranjați în rădăcinile noastre. De-a lungul anilor, am discutat despre această temă cu mii de români care trăiesc în străinătate, atât în Europa, cât și în SUA. Ei împărtășesc aceeași credință că, oriunde ne-am afla, dacă aerul pe care l-am inspirat primul la naștere a fost românesc, România va exista mereu în noi.
Faptul că românii au fost întotdeauna atât de mândri de Unirea Principatelor de la 1859 se datorează, fără îndoială, sentimentului de “proprietate” asupra acestui act și extraordinarei solidarități care l-a făcut posibil acum 166 de ani. Ion I.C. Brătianu (prim-ministru de cinci ori între 1909-1927) a lăsat următorul aforism: “Sufletul României nu se poate manifesta decât în unitatea națională”. În vremurile turbulente în care ne aflăm, într-o lume aflată în criză și incertitudine, spiritul Unirii de la 24 ianuarie 1859 este similar luminii farului din eseul lui Alexander Hamilton.
Dr. Ion I. Jinga, Strasbourg, ianuarie 2025